Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








În ţara imposibilului

        de Aura Christi

Dostoievski se află în posesia artei de a nu-şi scăpa eroii din mână, menţinându-i pe pământul limitei, şi înhăţând şi lectorul, fără să-l lase să-şi tragă sufletul. Răsturnările de situaţii, dislocările tipologice, ambiguitatea caracterologică sunt ceva obişnuit în geografia romanescă a marelui rus. Rapiditatea măiestrită cu care e construită şi, apoi, deodată, răsturnată o scenă, din tiparul căreia eşti smuls cât ai clipi, cu senzaţia că asişti la ceva real şi, totodată, incredibil, ritmul crescând nebuneşte al fiecărui fragment romanesc, situează lectorul în raza uimirii, care devine, treptat, un mod de cunoaştere încorporat firescului, care urcă, încet, încet, gâfâind, spre ţara superiorităţii, spre acea hermannhesseană Castalie visată cu asupra de măsură, gândită până la saţiu – un soi de Republică a spiritelor alese, unde te regăseşti, oricând, pe tine, în tine însuţi, acasă. „Prima treaptă către cunoaşterea superioar㠖 afirma Clement din Alexandria – este uimirea”. „Cina caută”, deci, „să nu se potolească... până nu va găsi; şi găsind, va fi uimit; fiind uimit, va domni; domnind, se va potoli”. Întârziind în umbra luminoasă a uimirii, te familiarizezi cu zidurile, statuile, porticurile, tablourile, treptele, coloanele ei adăstânde. Îi prinzi aerul, atmosfera; şi ceva din aura lucrurilor de nepriceput, ucigând graba de a le stigmatiza, taxa, înregimenta. Abia când eşti acceptat în văzduhul dens, când devii, tu şi templul, un întreg, o singură fiinţă-trup, ai şansa să vezi, să simţi ceva mai mult; prin urmare, începi să ai acces la un alt nivel al cunoaşterii. Dacă rămâi, întârzii, din grabă şi suficienţă, la primul nivel, riscul e să treci în vecinătatea rece-încinsă a unor lucruri uriaşe, fără să le remarci, fără să le constaţi, fără să le simţi, cel puţin în surdină, existenţa. Există însă exemplare umane care vorbesc, ca îngerii teribili, din miezul lucrurilor imposibile, aşa cum vedem că se întâmplă nu numai în cazul prinţului Mîşkin, ci şi în labirintul metamorfotic al Elegiilor duineze – spaţiu de plonjare în abisul fiinţei, sublimat în raza miracolului viu de a fi:

„Cine, când eu strig mă aude cu adevărat din legiunile

îngerilor? Şi dacă, într-adevăr, vreunul mă va prinde

vreodată de inimă: eu mă voi fi topit în faţa

prezenţei sale mai puternice.

Deoarece frumosul nu este altceva

decât teribilul început pe care, noi abia îl suportăm,

şi îl admirăm, iar el ne ceartă uşor

în vreme ce ne distruge. Orice înger este teribil.

Astfel stau eu deci şi-mi înghit tentaţia

negrelor suspine. Ah, pe cine îndrăznim

noi a-l dori? Înger nu, oameni nu

şi viclenele animale observară deja

că nu ne aflăm în siguranţă în această

lume însemnată.”

Fiindcă Lev Nikolaievici se află în posesia ştiinţei de a locui acel „teribil început”, înşurubat în ţara limitei, şi nu-i este străină forţa de a-l suporta, el are acces la miezul lucrurilor imposibile – adevăr constatat cu precizie, nu o dată, pe întinderea romanului. „Uite, tocmai cu asta îl faceţi pe om să-şi piardă capul cu desăvârşire! – exclamă, tremurând ca o trestie tembelă, repezitul, nemernicul Keller – Iertaţi-mă, prinţe: aveţi atâta naivitate, atâta nevinovăţie, cum nici măcar în veacul de aur nu s-a mai pomenit şi, în acelaşi timp, vedeţi prin om, profunda dumneavoastră ascuţime a observaţiei îl străpunge ca o săgeată.”

Nastasia Filippovna spune, la un moment dat, cu aerul cu care ai bea un pahar de apă sau ai mângâia o felină ferită de soarele dogorâtor: „Pentru prima dată am văzut şi eu un om”. Acelaşi obraznic şi ticălos Keller, neavând încotro, ca la spovedanie, îi va spune un adevăr christic sărmanului cavaler: prinţul posedă arta de a asculta şi de a vedea dincolo de crusta aparenţelor, pe care, între altele fie zis, nu le neglijează (dimpotrivă!); acest erou, hrănit din aerul limitei, al vieţii gemene cu moartea, „citeşte omul”. În consecinţă, în pofida dorinţei prinţului, fără voia lui parcă, nu puţini dintre cei ce-l cunosc, îşi pierd, la propriu, capul, fiindcă nu mai pricep nimic; şi ei ştiu că nu mai înţeleg, nu mai ştiu nimic în talmeş-balmeşul creat şi alimentat fără voie de sublimul prinţ, zăpăcit, aiurit, tembel, stângaci – da, e adevărat, la suprafaţă numai – jucându-şi ireproşabil stângăcia, pentru a o domina. Ce denotă zăpăceala, deruta, furia, de care sunt cuprinşi, rând pe rând, majoritatea personajelor din acest roman? Începutul dizlocării terenurilor ontice; căci, e limpede, ca soarele bubuitor din această dumnezeiască dimineaţă subţire şi-atât de înaltă, că ceva-ceva mişcă înlăuntrul fiecărui erou. Şi urechea mîşkiniană, ultrafină, subtilă, sesizează joyceenele „mişcări ale duhului lăuntric”; într-o ordine diferită a lucrurilor, a fiinţei, se aud ecourile unei uriaşe activităţi ontologice. Se aude ceva pocnind, trosnind, pârâind, oftând, gemând de-acolo, de sub coaja oului fiinţei vii, în obscurele adâncuri ontologice, din care, suferind, orbită, răsare..., parcă răsare deja o fiinţă nouă, fragilă, pipernicită, care se zbuciumă, geme, tresare, tremură, se întinde cu totul – ca arcuşul viorii – spre o altă lumină-viaţă, în speranţa de a locui, oricât de tâzriu, labirintul acesteia, de a învăţa să stea pe un pământ renăscut al viului revigorat.

Ehe, remarcă subtil, temător, prinţul Ş.,
„nu-i uşor să clădim raiul; văd că totuşi dumneavoastră speraţi să realizaţi acest rai; prinţe, raiul e un lucru greu, mult mai greu decât i se pare minunatei dumneavoastră inimi”. Cum să nu? Raiul renăscând al fiinţei e greu, ca văzduhul, ca marea, ca cerul nesperat de viu aici, în preajmă. Să nu fie conştient, oare, de dificultatea misiei sale Lev Nikolaievici? Îndoielile bat cu pumnii cât rodiile la porţile de plumb ale acestei întrebări, cu atât mai mult, cu cât prinţul, citind în măruntaiele firii omeneşti, vede... ca albinele, ochii cărora au 32 de faţete, ar fi spus în gura mare profesorul de istorie ratat, Nicolae Rogulski, îngânat de autorul-demiurg, care vede în firea-esenţă a eroului său „inutil”, măiestrit disimulată, vede – dincolo de masca donjuanesc㠖 stofa caracterologică ce-i vine mănuşă cavalerului-vânător de fantome ale idealului: neasemuitul Don Quijote, acel Iisus de cartier contemplat, descris, urmărit îndeaproape de iubitul de noi Miguel Unamuno.

Văzând lumea cu ochi de albină, ochi cu 32 de faţete, Don Quijote, cel învins de patima pentru veşnica Dulcineea, vede, gândeşte totul, filtrat de iubirea sa nobilă, care-şi lasă patina, grandoarea peste oameni şi lucruri, aşa cum cineva, dimineţile, toamna târziu, sloboade pretutindeni văluri catifelate, vii, de ceaţă. În consecinţă, grajdul e catedrală, balta de noroi devine suspinul unui zeu, broasca e prinţesă în formare, ezitare a unui creator obscur, căzut pe gânduri. În vazduhul donquijotesc, „totul e mult mai adânc, mai înalt, mai transparent, mai fantastic, mai nebun, mai teribil, mai îngrozitor, mai irevocabil, mai mătăsos, mai uluitor, mai grandios decât visele şi amintirile popoarelor”, inclusiv ale „acelor popoare singuratice ce se numesc geniile”. (Don Juan) Ridicolul, tembelul, uriaşul de nedepăşit, Don Quijote, cu acea umbră de carne, vis, pregânduri şi oase, Sancho, urmându-l ca un câine de rasă umanizat până-n vârful unghiilor, trăieşte într-o lume substanţial diferită, o lume „enormă şi mai simplă”, şi „ne forţeaz㔠şi pe noi să fim, secundă de secundă, noi înşine, forţează, totodată, şi lumea simplă şi enormă să fie mai simplă şi mai enormă, aşa încât grumazul nostru fragil se îndoaie, abia gemând, abia suspinând sub greutatea simplităţii uriaşe şi vii, suferinde, impuse de nebunul, divinul Don Quijote. Neavând încotro, uitând cât de scandalizaţi şi porniţi am fost, târziu, târziu de tot, adică la timp, ne lăsăm stăpâniţi de acea uriaşă simplitate-mamă, o acceptăm şi, într-un târziu, lunecăm în apele ei de abur, ca delfinii în asprul văzduh. Aşa cum acceptăm că vulturii şi delfinii iubesc aerul copilăros, noi începem, treptat-treptat, să iubim lumea slobozită de acel beduin solitar, mesagerul unei lumi diferite, o lume, ea însăşi, enormă, zguduitor de simplă, de liniştită, în raza dorinţei de a fi înşurubaţi, divin plutitori, într-un joc dumnezeiesc, dincolo de bine şi de rău. Mecanismul schimbului de lumi, al implantării simplităţii, e simplu şi complicat totodată, iar modul lui de funcţionare se înscrie în aria fantasticului, surprins dintr-un exces de viu, de fiinţă: „Cu un geamăt stins, abia auzit, cu un scâncet prelung, lama de oţel a realităţii se îndoaie sub voinţa” donquijotescă, inumană, noi asistând îngheţaţi în uimire la naşterea umanităţii, a celei adevărate, reale, „din chiţcăiturile unui tembel”. Da, „tembelul nostru iubit, preamărit, tembelul nostru divin căruia îi aşternem privirile noastre cele mai umile să calce pe ele! Dacă vrea El, dacă se va crede vrednic de această onoare de o clipă...” (N. Breban)

Deşi zănatecul nostru prinţ e cioplit din lemnul aceleiaşi tipologii iisusiace, ca şi rodul, probabil, al rescrierii de către Miguel de Cervantes a „mitului arab despre Majnun şi Layla” (Silviu Lupaşcu), deşi singurul descendent al stirpei nobiliare a Mîşkinilor izbuteşte performanţa de a ne harpona spre o viaţă mai simplă şi mai enormă, el, totuşi, se desprinde de vecinii de galerie tipologică, înscrindu-se în zodia omului minunat, a omului sublim, deghizat în carcasa (reală şi falsă totodată) unui idiot epileptic – aici stă revoluţionara invenţie dostoievskiană. Să ascunzi un om superior, un iisusiac pur-sânge, care a realizat, în îmbelşugatul său for lăuntric, unirea firească, organică, dintre Om şi Dumnezeu, unire trăită ca o realitate vie, zi de zi, în cadrul unei vieţi enorme şi simple, sub masca idioţeniei, înseamnă, de bună seamă, să existi, să respiri, să creezi acea realitate unică, tangibilă, cu o excepţie: Iisus Christos, care, susţine Friedrich Nietzsche, a lăsat moştenire lumii practica unei asemenea vieţi divine, după cum spuneam, trăite nu ca un privilegiu, ci ca ceva simplu, uriaş, firesc. E limpede că, prin cneazul Lev Nikolaievici Mîşkin, Dostoievski ne propune un calotaj în gheţarul imposibilului, o fereastră larg deschisă spre imperiul a ceea ce numim imposibil. Egalul său absolut, Lev Nikolaievici Tolstoi, căruia, după propriile afirmaţii, nici nu i-a trecut prin cap să se compare cu părintele spiritual al lui Raskolnikov şi Mîşkin, ştia că sărmanul prinţ sublim este un briliant. Un unicat. Dostoievski, fără îndoială, ştia cu ce fel de material uman lucrează. Era, bineînţeles, conştient de capcanele şi riscurile
ce-l pasc la tot pasul; de aici – teama de a strica ideea, pentru care a tremurat. De aici – aventura sagace de a-l ascunde. Fiindcă romancierul ştie că lumea nu are nevoie de un Mîşkin; ea nu este pregătită pentru el. Iar dacă-l simte, riscul e să se organizeze iute, cât ai clipi, şi să-l distrugă.

Dar... Fără Mîşkinii de ieri, de azi, dintotdeauna, lumea, indubitabil, pierde, pierzându-se pe ea însăşi. Fără Mîşkinii aceştia tembeli lumea ar fi fost moartă demult. Tocmai de aceea, când şi când, ne este trimis câte un Mîşkin sau câte un Alioşa Karamazov, cu care, încurcaţi, zăpăciţi, cuprinşi de o frică măruntă, sâcâitoare, sau încolţiţi, brusc, de furie, nu ştim ce să facem, nu-i găsim locul, pentru că ne încurcă, smulgând din inerţie, din moarte, viul nostru somnolând. Ei dau peste cap totul: moartea, fiinţa – vechea, prăfuita fiinţă, obişnuinţele dragi, călduţe, inevitabile. Deci, deranjează. Şi-atunci, noi ce să facem? Dintr-un reflex mărunt – ne apărăm. Fiecare se apără după cum îi stă sufletul. Unii fug în alcool, uitare, somn ori femei. Alţii – în calomnii, sudalme, straniu de grăbiţi să maculeze. Alţii stau gură-cască aşa cum ai sta pe marginea vieţii, pe marginea trupului, neştiind încotro s-o ia. E de înţeles asta. Stareţul Zosima punea un semn de egalitate între iad şi incapacitatea de a iubi. Inimile împietrite sunt sursa răului. Poate.

Iar alţii, puţini, din ce în ce mai puţini, se înghesuie unul în altul, ca puii, în cuibul construit desăvârşit din resturi, crenguţe, excremente, visând că locuiesc o inimă cât cerul, pulsând, pulsând, urnind din loc aerul de plumb..., şi stau locului, reduşi la muţenie, faţă către faţă cu de necrezutul. Incredibilul care prinde contur are relief şi ne este, iată, spre mirarea noastră, înfăţişat, a prins viaţă, trup, carne de spirit: aici, acum, hic et nunc, în faţa ta, în faţa mea. Mai e nevoie de cuvinte? Ce să comunici prin ele, sărmanele? Cum să exişti ochi în ochi cu Dumnezeu? Să-i vorbeşti, fixându-l, ochi în ochi, duh în duh? Hm, ce am face, oare, dacă într-o după-amiază cenuşie, cuprinsă de îngerii vieţii vechi, pururi la pândă, ne-am trezi cu Iisus în faţă? Am lăsa viaţa veche ca pe o haină care nu mai e bună de nimic? L-am recunoaşte, aşa cum L-a recunoscut, într-un târziu, unul dintre cei doi ucenici în drum spre Emaus, Cleopa sau Luca, cel izbit de lumina acelei apariţii, ca în Cina din Emaus creată de mâna lui Tiziano? Sau ochii noştri ar fi „ţinuţi ca să nu-L cunoască”, aşa cum li s-a întâmplat în drum spre Emaus celor doi ucenici, când Iisus încerca să afle de ce sunt ei trişti?

Fragment din vol. Dostoievski – Nietzsche.

Elogiul suferinţei. În lucru

© 2007 Revista Ramuri